Corupția „duce societatea noastră la o adevărată disoluție înăuntru-i și desconsiderare afară”.
A început campania electorală.
Fraze lungi, vagi, cuvinte mari. „Permiteți-ne să venim să vă oferim, în numele nostru, ca punând astfel în comun creditul de care ne bucurăm pe lângă concetățenii noștri și devotamentul nostru pentru lucrul public, să asigurăm de astă data României o reprezentare onestă și inteligentă, o adevărată reprezentare națională, care să aibă conștiința trebuințelor și a drepturilor țării și voința nestrămutată de a ne da mulțumire”.
Emoție. Aplauze.
Țara se confruntă cu probleme majore: financiară, reforma în domeniul impozitelor, corupția, căile de comunicație, descentralizarea administrației, independența justiției, drepturile și libertățile cetățenești.
Se schimbă primarii, majoritatea parlamentară începe să facă schimbări majore în administrație.Toată lumea cunoștea pe toată lumea, administrația locală este uneori o afacere de familie, prefectul actual este văr cu fostul prefect, ajuns director în ministerul de Interne și nimeni nu combate o asemenea situație.
Discursurile electorale fac apel la istorie, la greutățile întâmpinate de popor de-a lungul vremurilor și sunt pline de acuze sau laude la adresa guvernului, în funcție de opțiunea politică a candidatului.
„Bătăușii poartă costumul lor de jarcaleți sau de mardeiași, la care se mai adăugau, ca găteala niște inele groase, nu de-alea bătute cu pietre nestemate, dar unele potrivite oarecum pe dantura adversarilor. Ei se cinsteau și chiar lăsau să fie cinstiți de oricare alții, oriunde și de către oricine, numai să fi avut grijă să le respecți grantul și să nu te fi luat cu ei la contradicție pe chestia politicii”.
Corupția la vot se face „în corpore și … cu vadra, lucrătura nu mergea însă decât individual. Cei recrutați trebuiau mai ales supravegheați. Acelora li se da, când porneau la vot doar câte o jumătate de bumască, pe cealaltă neavând s-o primească decât după ce se dovedea că votase bine. Așa – dacă se întâmpla de ieșea cumva din localul de vot cu crucea de tibișir pe spinare atunci se chema că umblă cu fofârliga, în loc de restul bumascei îl scuturau de cruce de-i înmuiau oasele, îi opreau sângele din nasu cu căciula pe chinoroz de-l făceau negru că să nu mai știe nimeni cu ce culoare politică ținea. (G. Costescu – Bucureștii vechiului regat)
Tabloul construit mai sus, din mici puzzle-uri ale epocii, este de acum 150 de ani și se regăsește în diferite articole din ziarele vremii sau în descrierile lui Constantin Bacalbașa în „Bucureștii de altădată”.
De 150 de ani românilor le-a plăcut politica. Fac „politică mai mult în glumă și pentru ca să le treacă vremea sau să aibă despre ce vorbi. Naivitatea cu care înțelegeau să facă era asemenea celei a jocurilor copiilor micuți : avea foarte mare haz”.
În 1912 în România existau circa 100.000 de alegători, în 1926 numărul a crescut la 3,4 milioane. În 1914 un deputat era ales de circa 400 de cetățeni, pe când în 1920 este ales de 50.000 de cetățeni, adică de 125 de ori mai mult. Constituția din 1923 introduce votul universal și obligatoriu, femeile primesc și ele acest drept în 1938.
Istoria pare că se repetă, problemele au rămas neschimbate. Țara a trecut de la democrație la diferite formă de dictatură și înapoi la democrație.
Astăzi suntem 18 milioane de cetățeni cu drept de vot. De ce nu se simte asta? De ce ne place să stăm pe margine, să dăm indignați din mână sau din cap, să ne exprimăm frustările pe Facebook, dar nu mergem să le arătăm că existăm cu adevărat?
Dezamăgirea, neimplicarea, refuzul, dezinteresul, sunt cele mai mari pericole ale democrației, pentru că democrație fără vot nu există. Nu toți sunt la fel, nu sunt identici. Nu te lăsa manipulat. Bucură-te, încă ești un om liber. Democrația începe cu tine. Gândește-te, informează-te și votează!